( Luca 24:13-35)

Abia dacă ghiceai umbrele serii
Când, spre Emaus, cei doi ucenici
Mergeau purtând prăpastia durerii
Căci, îndoiţi de vestea învierii,
În tragic se-adânceau, mai mici, mai mici…

Păşeau prin colbul drumului de ţară
Cu suflet răvăşit, nemângâiat,
Când paşilor alţi paşi se-alăturară
Şi un drumeţ le zise…ca-ntr-o doară:
“Ce discutaţi aşa de-nflăcărat?”

“Tu chiar nu ştii? Dar toată lumea ştie,
Căci tot oraşul a fost zguduit
De nemaipomenita tragedie:
Isus din Nazaret, speranţa vie
A libertăţii noastre, a murit.

L-au judecat şi L-au trimis la moarte
Deşi era profet, om ne-ntinat,
Şi-acum, un zvon venit dinspre cetate
Crează iarăşi ambiguitate,
Spunând că Domnul ar fi înviat.”

Când au tăcut, înfăşuraţi în seară,
Străinul a-nceput a tâlcui
Din profeţiile de-odinioară:
“Voi nu ştiaţi că trebuia să moară
Şi să-nvieze-apoi, a treia zi?”

Se derulau prin faţa lor cuvinte
Şi parcă totul devenea mai clar,
Căci în lumina scrierilor sfinte
Un gând le încolţea atunci în minte:
E viu Cel ce-a murit sus la Calvar.

Cu pâlpâiri venind tot mai aproape
Emausul se-ntrezărea pe drum
Ţesut parcă din umbre şi din şoapte.
“Drumeţule, afară-i deja noapte,
Rămâi la noi, căci e târziu acum.

În odăiţa lor de pace plină
Aveau la masă un necunoscut,
Dar pâinea frântă le-a adus lumină,
Recunoscând prezenţa Lui divină:
“Este Isus!” Dar El a dispărut.

Rememorând tot drumul, cu uimire,
Emoţia de-atunci se lămurea,
Vibrând încă, în voce şi-n privire:
“Nu ne ardea în piept a Lui vorbire
Când El Scripturile ne deschidea?”

Ce bucurie! Câtă siguranţă
Şi-avânt se împleteau în mod sublim
În inimile pline de speranţă,
Şi-au hotărât, cu multă cutezanţă:
“Să ducem vestea la Ierusalim!”
***
Avem câte-un Emaus fiecare,
Mergând pe drum cu-al îndoielii chin
Când parcă şi speranţa-n suflet moare,
Dar, Doamne, prin prezenţa-Ţi salvatoare
Tu ne ridici şi ne-ntăreşti. Amin.

Vulcan, 14 febr.2012